Părinților mei

Ultimele zile m-au făcut să realizez că deși ne vrem adulți responsabili, oameni cu cariere de succes, deși toți vrem să profităm de viață din plin, uităm să mulțumim persoanelor care ne-au sprijinit în drumul nostru, care ne-au fost alinare, care ne-au iubit necondiționat încă din prima clipă când am mișcat.

Nu ajungem să prețuim suficient timpul petrecut pe acest pământ bolnav, pentru că noi suntem de fapt cei fără de leac. Dacă ar fi vreodată să pier înainte de vreme (Nu pentru că așa mi-a fost „scris”.Refuz să cred într-o divinitate răzbunătoare care își pedepsește creația pentru greșelile făcute. Nimeni nu-i perfect.) aș vrea să plec cu gândul că nu am regretat nicio decizie, că am ajutat când am putut/pe cine am putut/așa cum am putut. Dar suntem oameni, suntem egoiști, suntem grăbiți, iar de cele mai multe ori nu vedem imensele sacrificii pe care părinții noștri le fac pentru noi.

Aș vrea să știu că mama mea știe cât de mult o iubesc și cât de mult apreciez tot ceea ce a făcut pentru mine. Vreau să-i mulțumesc pentru sprijinul acordat, însă nu voi dramatiza și nu-i voi mulțumi pentru dragoste. Pentru iubire nu se mulțumește. Plătești iubire cu iubire, doar atunci ambele părți vor fi împăcate.

La final nu vom lua cu noi nimic, pentru că într-un fel, noi nu avem nimic.

Suntem umbrele celor mai bătrâni ca noi, căutând să căpătăm o formă, un sens.

Suntem datori să ne mândrim cu părinții noștri și să-i facem să fie mândri de noi.

Sărut-mâna, mamă! Te iubesc, mamă!

Poate nu am spus-o destul de des, am fost prea grăbită. Grăbită să învăț, grăbită să vă fac mândri de mine... grăbită să cresc. Am crescut și sper din suflet că sunteți mândri de omul care am devenit, pentru că este munca voastră care m-a transformat în ceea ce sunt, munca părinților mei.

Vă iubesc și promit că o să vă reamintesc mereu acest lucru!

Sursă Foto: http://www.law.harvard.edu/

Tu cât de „om” ești?

De multe ori sunt dezamăgită de oameni, dar m-am obișnuit deja cu asta.

Oamenii nu au habar ce pot face împreună, cât de multă putere pot aduna.

Atât de multă, încât pot schimba viața unui alt om/familie.

Dezamăgirea mea se leagă în mare parte de ignoranța oamenilor, de ura lor față de aproape toți cei din jur. O ură nejustificată transpusă prin ignoranță.

Atunci când auzi un strigăt de ajutor, nu te oprești din drum să vezi ce se întâmplă, nici nu te interesează, pentru că nu îi legat de tine. Îți continui drumul, cu ochii în smartphone, tabletă sau telefon. De ce te-ai opri? De ce ți-ai bate tu capul? De ce ai ridica de jos un bătrân pe care nu îl mai țin picioarele? De ce ai interveni când este lovit un copil sau o femeie? Când tu ai lucruri mult mai bune de făcut. Așa-i?

Răspunsul cel mai evident care mi-a venit în minte este : de frică.

Ți-e frică să ajuți pe cineva, pentru că anturajul tău s-ar uita la tine...ciudat. Ai fi tipul/a care a ajutat pe cineva și ai fi luat peste picior. Prietenii tăi te-ar lua peste picior, ar face glume pe seama ta de fiecare dată când ar avea ocazia. De ce ai sta să înghiți tu așa ceva? Și pentru ce? Oricum ești un om mic, mic, într-o lume atât de mare. Ce ai face tu, nu ar face vreo diferență.

Dar, hai să-ți zic ceva. Dacă ai fi tu pus în situația de a fi lovit, maltratat în plină stradă? Sau dacă, într-o zi nu ai mai avea unde să locuiești? Ai striga tare cât să audă toată lumea, dar nimeni nu te va auzi, pentru că nimănui nu-i pasă, așa cum și ție nu ți-a păsat.

Prietenii tăi fac glume pe seama ta dacă faci un lucru bun? Bun, înseamnă că nu ești înconjurat de prieteni (sau oameni!). Acei prieteni îți vor înfige cuțitul în spate exact atunci când nu te aștepți (și-l vor înfige adânc, să fie siguri că doare).

Ajungi singur și nu mai ai pe cine să te bazezi. Nu te ascultă nimeni, au surzit cu toții. Se așteaptă să te descurci singur, să te ridici ca pasărea pheonix din propria-ți cenușă, ca mai apoi, să poată roi în jurul tău ca albinele în jurul reginei.

Când nu ești pus într-o situație dificilă, toată lumea îți zâmbește. Când ajungi să fii un bătrân care nu se poate ridica de jos, toată lumea te ocolește.

Acum răspunde la o întrebare : De ce alegi să ignori strigătele celor din jur?

Gândește-te bine. Alocă un timp acestei întrebări.

Acum, spune, ești pregătit să faci o diferență?

Ești pregătit să-ți reprimești înapoi gramul de umanitate?

Dacă da, atunci gândește-te că vine iarna, iar șapte copii incredibili urmează să stea în frig, urmează să ajungă pe stradă.

Ești pregătit să ajuți?

Nu cred că te doare mâna să dai măcar un share. Hai, că tot ești pe facebook. Altfel, n-ai fi dat de această postare.

Aici găsești evenimentul pe facebook, ești liber/ă să inviți câți prieteni vrei.

Arată că ești om și că-ți pasă sau lasă ignoranța să-ți macine sufletul.

Mulțumiri

Vreau să le dedic această postare colegilor mei de echipă și prietenilor mei - Roxana și Bogdan.

Nu știu de unde să încep să vă mulțumesc că vă am alături. Nu aș fi putut să mă descurc singură!

Alături de voi, am putut să mă fac auzită, dar nu pentru mine, ci pentru șapte suflete minunate!

Suntem o echipă mică, dar puternică!

În mintea noastră s-a născut o idee, în mintea noastră s-a născut o speranță!

Împreună vom reuși să aducem un zâmbet pe chipul micuților!

Dar nu vom reuși fără voi, oamenii frumoși și buni care ne sprijină.

Un share, o vorbă, o donație, o speranță de a face un lucru bun!

Noi și voi suntem un întreg!

Toți împreună vom reuși!

Nu vă fie teamă să vă faceți auziți, și nouă ne-a fost! Dar iată-ne acum, strigând și lucrând împreună!

Vreau să vă mulțumesc vouă: toți cei care ne auziți și ne răspundeți, care vă alăturați nouă!

Vă mulțumim că înțelegeți situația și că sunteți, la fel ca noi, alături de cei șapte micuți!

Meritați cele mai furtunoase aplauze! Noi, Iasmina,Roxana și Bogdan, ne plecăm în fața voastră! Aveți tot respectul nostru!

Redă speranța în prag de sărbători!

Astăzi vreau să vă povestesc despre un caz. Un caz care pe mine m-a impresionat!
Este vorba despre șapte copii speciali, șapte copii premianți care au trecut prin multe greutăți.
Acești copii urmează să își piardă casa. Este inuman cum autoritățile permit asemenea lucru!
Noi le putem oferi speranță! Noi putem să facem diferența! De ce? Pentru că suntem tineri, suntem determinați și vrem să ne facem auziți! Pentru un moment, uitați de știrile mondene, de ranchiuna dintre partidele politice și gândiți-vă că sunt oameni care au nevoie de ajutorul nostru!
Pentru un moment, aduceți-vă aminte de faptul că sunteți oameni și oricine poate fi pus în această situație!
Pentru un moment, gândiți-vă la ceea ce vă face umani!
Că ești roșu, albastru, verde sau galben, pe mine nu mă interesează, atât timp cât dai dovadă de umanitate, atât timp cât demonstrezi că ești capabil de un gest frumos!
Haideți să facem ceva pentru acești copii! Pentru că merită, pentru că sunt în continuare niște luptători!
Acesta este link-ul evenimentului nostru :
https://www.facebook.com/events/813868185344635/?ref_dashboard_filter=upcoming
Eu, împreună cu colegii mei, vă rugăm să ne ajutați măcar cu un share pe facebook la acest eveniment!
Eu cred...nu! Eu știu că putem să facem ceva! Știu că ne putem baza pe voi!
Pas cu pas vom reuși să dovedim că noi suntem puterea, că noi suntem vocea!
Așa că #generatiafacebook , voi ce spuneți?
Haideți să ne implicăm!

Alegeri

Wow, casă nouă pentru gândurile mele. Încă încerc să mă obișnuiesc. Take me slow, you guys.
Bun. Inspir-expir. Gata!
Bine ați venit! Mi-a luat ceva timp să mă mut de pe fostul blog, dar iată-mă!
Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre alegeri. Nu cele prezidențiale, ci alegerile pe care le faceți în fiecare zi.
Am citit în ultimele zile foarte multe articole și foarte multe comentarii. Am auzit foarte multe discuții și certuri și, să fiu sinceră, mă tot gândesc ce se întâmplă?
De ce este necesar să ne judecăm unii pe ceilalți pentru alegerile pe care le facem?
De ce „o să vedeți voi ce pățiți pentru că ați ales X lucru”? De ce? Pentru că am ales altceva decât au ales alții? De ce trebuie să fim toți la fel? Să gândim toți la fel? Ne-ar face asta oameni mai buni sau ne-ar face doar niște copii?
Nu pot să fiu de acord cu acest lucru. Alegerea mea, poate nu este cea mai bună, poate nu este cea mai corectă, dar este alegerea mea și nu voi permite nimănui să mă judece pentru ceva ce eu am ales. La fel cum nu voi permite altor persoane să aleagă pentru mine.
Sunt mândră de fiecare alegere a mea (chiar dacă nu toate au fost bune), pentru că am învățat ceva din fiecare. Nu, nu sunt persoana care vă va spune este bine Y lucru, dacă vă așteptați la asta, mai bine închideți de acum fereastra browserului. Eu sunt persoana care vă îndeamnă să vă deschideți mintea, să încetați să îi judecați pe alții și să fiți voi împăcați cu alegerile voastre.
Am ajuns undeva judecând alte persoane? Am fost mai civilizați, mai educați, mai liniștiți?
Nu. Am ajuns să nu ne mai suportăm unii pe alții. De la prietenii frumoase s-a ajuns să nu vă mai salutați pe stradă. Și pentru ce? Pentru un moment în care crezi că ai dreptate? Pentru un moment în care te simți puternic? O secundă, un minut, o zi? Pentru că toate acestea trec cu timpul, iar în secunda ta de „glorie”, ai pierdut mai mult decât ai câștigat.
Și eu am judecat și eu am fost orgolioasă și eu am pierdut. Nu sunt un model de moralitate și nu consider că o să fiu vreodată, pentru că și eu am greșit. Dar m-am împăcat cu mine însumi și cu persoanele cărora le-am greșit. Niciodată nu este târziu să faci o alegere, să alegi să fii persoana care nu discriminează idei, persoane sau prieteni.
Alege să fii persoana la care te-ai uita cu mândrie!
Alege să fii altfel, nu o copie!
Alege să nu judeci alte persoane pentru alegerile lor!
Alege...alege să fii liniștit, împăcat cu tine.
Cu toții avem demoni, cu toții ne dorim ca alegerea noastră să fie decisivă, să fie cea mai bună dintre toate, dar trebuie să ne asumăm faptul că ar putea să nu fie.
Încetați să mai fiți egoiști. Încetați războiul. Este doar un război cu voi înșivă, întotdeauna a fost, întotdeauna va fi.
Alegerea este a voastră, mingea a fost aruncată către voi.