Nu ajungem să prețuim suficient timpul petrecut pe acest pământ bolnav, pentru că noi suntem de fapt cei fără de leac. Dacă ar fi vreodată să pier înainte de vreme (Nu pentru că așa mi-a fost „scris”.Refuz să cred într-o divinitate răzbunătoare care își pedepsește creația pentru greșelile făcute. Nimeni nu-i perfect.) aș vrea să plec cu gândul că nu am regretat nicio decizie, că am ajutat când am putut/pe cine am putut/așa cum am putut. Dar suntem oameni, suntem egoiști, suntem grăbiți, iar de cele mai multe ori nu vedem imensele sacrificii pe care părinții noștri le fac pentru noi.
Aș vrea să știu că mama mea știe cât de mult o iubesc și cât de mult apreciez tot ceea ce a făcut pentru mine. Vreau să-i mulțumesc pentru sprijinul acordat, însă nu voi dramatiza și nu-i voi mulțumi pentru dragoste. Pentru iubire nu se mulțumește. Plătești iubire cu iubire, doar atunci ambele părți vor fi împăcate.
La final nu vom lua cu noi nimic, pentru că într-un fel, noi nu avem nimic.
Suntem umbrele celor mai bătrâni ca noi, căutând să căpătăm o formă, un sens.
Suntem datori să ne mândrim cu părinții noștri și să-i facem să fie mândri de noi.
Sărut-mâna, mamă! Te iubesc, mamă!
Poate nu am spus-o destul de des, am fost prea grăbită. Grăbită să învăț, grăbită să vă fac mândri de mine... grăbită să cresc. Am crescut și sper din suflet că sunteți mândri de omul care am devenit, pentru că este munca voastră care m-a transformat în ceea ce sunt, munca părinților mei.
Vă iubesc și promit că o să vă reamintesc mereu acest lucru!
Sursă Foto: http://www.law.harvard.edu/
